Prima mea bicicleta nu a fost tocmai o bicicleta, ci un cal din plastic. L-am dobandit pe la 4 ani si am trait cu impresia, o perioada buna de vreme, ca acest calut static este o bicicleta. Ideea e ca ai mei mergeau destul de des la turci, pe vremea aceea si tocmai din acest motiv au reusit sa ma duc cu zaharelul, facandu-ma sa cred ca asa arata bicicletele in Turcia.

Intre timp am invatat sa spun mai multe decat:  ‘cand vine babay o sa imi aduca bomboane si iti dau si tie’  si evident ca si cercul de prieteni de la gradinita mi s-a largit. Asa cum vorbesc copiii din ziua de azi despre sex, asa vorbeam si noi, copii de atunci despre jucarii; evident ca jucariile noastre preferate, de la o anumita varsta incolo erau trotinetele, tricicletele si visul oricarei tinere sperante, bicicletele.

Dupa pseudo – pseudo – pseudo bicicleta de la 4 ani, a urmat pe la 5 o tricicleta. Frateee … cum imi zburau pletele ce nu le aveam in vant. Toata strada pe care locuiau bunicii (pentru ca doar pe acolo aveam voie sa circul), de la un colt pana la celalalt colt era a mea. Inca de mica aveam mania vitezei, dadeam la pedalele alea cu atata ardoare incat, dupa o anumita perioada au cedat sub presiunea teribilismului mei juvenil. Cand simteam primejdia, franele cele mai bune erau picioarele, si acum imi amintesc cum le taraiam pe tot asfaltul. Nu prea mi-am pastrat lucrurile sau cum inca imi spun ai mei: ‘nu prea apreciez ce e al tau si nu stii sa ai grija’, si tricicleta mea a ajuns in sopronul bunicilor.

Mi-am folosit …exclusiv… picioarele cateva luni, dar vazand ca sunt prea buna pentru a sta pe bara si considerand ca deja am ajuns la o anumita varsta si ca pot sa fiu capabila sa am si responsabilitati pe la 6 ani am primit … un PEGASUS rosu. Nu stiu cum sa explic, dar la vremea aia, daca aveai un Pegasus, fata fiind … erai apogeul. Al 9 lea cer e putin spus: era rosie si avea ghidoane albe + 2 roti de echilibru, la fel de albe. Apoteotic, am zis! Nu dadeam nimanui voie sa se apropie de ea, de altfel nici nu aveam voie sa o scot din curte … si asta pentru ca nu eram indeajuns de bine pregatita sa o ‘manipulez’.

Dar asta doar in conceptia lor, pentru ca eu stiam ce pot. Tocmai de aceea, intr-o zi cand ai mei aveau musafiri, mi-am furat propria bicicleta: am scos-o din garaj si am dus-o pana in fata portii, m-am urcat pe ea si in secunda 5 am avut primul meu accident. Ce s-a intamplat: bicicleta nu m-a ascultat si a intrat in coliziune cu masina (la fel de rosie) parcata in dreptul garajului. In urma impactului masina a suferit o zgarietura, iar Mitza biciclista a facut pe ea de frica (la propriu). Nici pana in ziua de azi, matusa mea nu a stiut de unde a aparut zgarietura aia, si nici nu o sa afle pentru ca nu stie ca am blog (sper).

Daca va ganditi ca exista un final pentru aceasta bicicleta, un moment care a desemnat sfarsitul colaborarii noastre, ei bine … nu exista. Si asta pentru ca bicicleta aia inca exista pe undeva, nu stiu pe unde, dar simt ca e.

A urmat mutarea, de la casa la bloc; in fata acestuia exista un teren, plin de cioburi. Vroiam sa ma fac acrobat si am sarit cu bicicleta de pe o treapta, am zburat pentru un moment … dar m-am trezit cand am atins asflatul si cioburile cu MINE. Atunci mi-am rupt mana si mi-am julit fata – mainile – picioarele si tot de atunci am primit si o interdictie din partea tatalui meu. Oficial … adio, dar ramai cu bine, bicicleta a vecinului de la etajul 4.

La un moment dat m-am trezit si cu o sora care crestea vazand cu ochii, pana cand a ajuns sa merite o tricicleta din plastic multicolor. Si pentru ca ea nu se dadea pe treburi de-aistea, ma dadeam eu pe la 13 ani; nu foarte confortabil, dar cel putin, imi potolea cat de cat setea de adrenalina.

In ziua de azi, nu am o bicicleta a mea, dar am bicicletele centrelor care le inchiriaza. Si ma multumesc ca exista si in acelasi timp ma intreb: cand dracu o sa imi iau o bicicleta?

Wednesday, July 7th, 2010, 01:53   |   Write my life story ...  |  RSS feed |  Respond  |  Trackback